Manastirea Calapodesti, Bacau
 
:: meniu ::
               
click for different version
 
:: sfat ::
 
Pentru o mai bună afişare a acestui site, va rugăm să folosiţi Firefox în loc de Internet Explorer, care este total depăşit de situaţie! De asemenea, utilizatorii de linux trebuie să instaleze fonturile Georgia şi Verdana pentru o redare cât mai fidela a textului.
 

SFÂNTUL ANTIPA DE LA CALAPODEŞTI - FLOAREA ÎNMIRESMATĂ A PUSTIEI

Unul din Sfinţii pământului românesc care se cuvine a fi preţuit mai mult în ţara noastră este Preacuviosul Parinte Antipa de la Calapodeşti. Prăznuit pe 10 ianuarie şi cinstit în mod deosebit de părinţii athoniţi şi de cei din Lavra Valaamului, Cuviosul este aproape necunoscut multor români, chiar şi celor din împrejurimile satului natal, Calapodeşti, comuna Dealu Morii, judeţul Bacău. Drumul, care urcă şi coboară dealurile de răsărit ale judeţului, poartă călătorul într-o altă lume, liniştită, ferită de tulburarea vieţii cotidiene. Simplitatea oamenilor şi peisajul pitoresc provoacă pelerinul să se transpună în timpul copilăriei Sfântului. Singura piedică în calea acestei interiorizări este freamătul maşinilor care transportă muncitorii şi materialele de construcţie necesare ridicării schitului închinat atât Sfântului Antipa, cât şi Tuturor Sfinţilor Români. Pentru că în acest loc, Episcopia Romanului a hotărât de caţiva ani să ridice o mănăstire în cinstea Cuviosului, ale cărui moaşte1 se află la Mănăstirea Valaam. O iniţiativă lăudabilă, care trebuia să-şi fi avut începutul mult mai devreme şi a cărei realizare, astăzi, se desfăşoară anevoios din cauza lipsei vieţuitorilor şi a sprijinului financiar. Să sperăm că în viitor, prin rugăciunile Sfântului, acest loc va deveni unul de sihăstrie autentică unde să se înalţe necontenit rugăciuni către Dumnezeu.

Învrednicindu-mă să mă închin părticelei din sfintele sale moaşte, care răspândeşte o mireasmă puternică, precum şi crucii sale de călugărie - adusă de nişte călugari de la Valaam care, dorind să meargă pe urmele pământeşti ale Cuviosului, au ajuns şi în satul lui natal - m-am întristat şi eu ca şi aceştia, de lipsa de interes pentru Sfântul Antipa. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu multe lucruri care ne întăresc credinţa, şi ne ajută în lupta duhovnicească, dar depinde şi de noi să le descoperim şi să le valorificăm. Nădăjduim ca acest articol să trezească interesul pentru acest mare Cuvios, care nu-şi merită „anonimatul”.

Tânărul Alexandru. Copilăria şi dorinţa vieţii pustniceşti

La începutul secolului XIX, se naşte dintr-o familie evlavioasă, Alexandru, viitorul Ieroschimonah Antipa. Tatăl său, Gheorghe al lui Constantin Luchian, diaconul bisericii din sat, şi mama sa, Ecaterina a lui Atanasie, devenită ulterior schimonahia Ecaterina, şi-au dorit foarte mult copii, dar Dumnezeu nu le-a ascultat dorinţa decât după îndelungate rugăciuni. Şi nu numai că le-a împlinit cererea stăruitoare, ci i-a şi binecuvântat cu un băiat, care va ajunge pe înalte culmi duhovniceşti. Se spune că Alexandru era un copil simplu, nepriceput şi cam neîndemânatic, dar Dumnezeu, care urăşte cele semeţe ale lumii, avea să-l proslăvească în chip deosebit, rânduindu-l în ceata sfinţilor.

Fiind dat la şcoală, deşi arătându-se râvnitor spre studiu, nu putea asimila materia, încât dascălul său l-a povăţuit să renunţe şi să deprindă un meşteşug. Însă tânărul Alexandru, rod al rugăciunii, odraslă aleasă, se încăpăţâna să înveţe a citi, făgăduind că dacă va reuşi se va dedica lecturilor duhovniceşti ale dumnezeieştilor cărţi. Întărit de Duhul Sfânt, Alexandru a izbutit, însă o altă ispită avea să urmeze. Pe când era încă în şcoală, tatăl său a murit, prin aceasta, transferându-i partea sa de responsabilităţi. Acest lucru l-a silit să deprindă un meşteşug, anume cel al legătoriei de cărţi, şi nu după multă vreme, rezolvase problemele băneşti ale familiei. Cu toate că problemele păreau să se fi rezolvat, inima lui suferea de o mare apăsare. Ceva lipsea, se simţea gol pe dinăuntru, şi negăsindu-şi liniştea sufletească în cele materiale, a căzut cu lacrimi în faţa lui Dumnezeu, cerându-I ajutorul. Se spune că la varsta de 20 de ani, aflat în rugăciune, inima i-a fost cuprinsă de o mare bucurie, iar mintea i s-a luminat. A simţit „ceva”, a simţit chemarea dumnezeiască. Un glas tainic l-a chemat şi de acum înainte totul i s-a desluşit. Ascultând glasul Evangheliei, va lepăda deşertăciunea şi dulceţile pământeşti şi va lua „jugul lui Hristos”, lucrându-şi pământul mântuirii. De-acum înainte, desfătarea şi-o va găsi în înfrânare şi asceză; bogăţia, în sărăcie; hrana, în rugăciune, iar prin lacrimile sale îşi va curăţi năvălirea patimilor. Sosise vremea urcuşului său duhovnicesc, spre Împărăţia Cerurilor. Într-o noapte, pe furiş, părăsi casa părintească îndreptându-se spre mănăstirea Neamţului. Ajungând aici şi rugându-se în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, perdeaua care acoperea icoana s-a tras singură într-o parte, în biserică nemaifiind nimeni. Era primul semn al ocrotirii Maicii Domnului, care a primit lacrimile vărsate de părinţii lui, în special de mama sa. Dar căile Domnului sunt întortocheate. Tânărul Alexandru nu-şi va găsi locul în Mănăstirea Neamţului, stareţul rămânând neînduplecat la stăruinţele acestuia de a fi închinoviat acolo. Nevoit să plece, paşii l-au purtat spre o mănăstire din Muntenia2, unde a dus aspre nevoinţe, condiţiile fiind sărăcăcioase. Viaţa lui austeră, desăvârşita lepădare de sine, postul, privegherile, însoţite de rugăciunea tainică pe care a deprins-o de la un schimonah, Ghedeon, din apropierea Mănăstirii, l-au făcut remarcat în obşte astfel încât duhovnicul l-a îndrumat către Sfântul Munte Athos. Totuşi, simţind nevoia confirmării din partea unui Bătrân îmbunătăţit, tânărul Alexandru a alergat la Părintele Dimitrie3, stareţul Mănăstirii Brazi, cunoscut pe atunci ca un iscusit duhovnic. De obicei, acesta oprea pe cei ce doreau să meargă în Sfântul Munte, însă acum, spre mirarea multora, a acceptat, nu înainte de a-l tunde în monahism, cu numele de Alimpie. De-acum înainte, viitorul ieroschimonah Antipa îşi va lucra virtuţile în pământ străin, dar cu inima aţintită mereu spre cele de sus, capătul călătoriei pământeşti a fiecăruia dintre noi.

În Athos, printre străini, dar în grija Maicii Domnului, ocrotitoarea Sfântului Munte şi a lui personal

Ajuns în Sfântul Munte a vrut să intre ucenic la doi călugări români, ieroschimonahul Nifon şi ieroschimonahul Nectarie, dar aceştia au hotărât să-şi facă ucenicia într-o mănăstire grecească. Aşadar, timp de 4 ani, îl vom vedea pe monahul Alimpie făcând ascultare la bucătăria mănăstirii Esfigmenu. Să nu credem cumva că în toţi aceşti ani, Sfântul Antipa va fi fost ferit de ispite. Din contră, a suferit mari încercări, dar marea evlavie la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoarea lui, l-au ferit de deznădejde. După acest timp de ucenicie în mănăstirea Esfigmenu, Părintele Nifon l-a luat ca ucenic, schimnicindu-l cu numele de Antipa. Acest fapt nu este chiar întâmplător. Părintele Nifon4 era frământat de ideea ridicării unui schit românesc în Sfântul Munte şi avea nevoie de ajutor. Văzând în Alimpie un om de nădejde, s-a gândit că va fi tocmai omul potrivit pentru a ajuta la împlinirea acestui gând măreţ. Însă Părintele Nifon a trebuit să-l lase pentru o vreme pe schimonahul Antipa să meargă la pustie, îndeplinindu-i-se vechiul său vis. Totuşi, nu i-a dat nimic pentru cele de trebuinţă, aşa încât Sfântul Antipa se va lovi de noi încercări, pe care le va depăşi prin mijlocirea şi intervenţia directă a Maicii Domnului, în care şi-a pus de la început încrederea. Iată ce-avea să se întâmple. Afundându-se în munte, a ajuns la o chilie dărăpănată, cu pereţii căzuţi, care abia se mai ţinea. Aici a găsit pe o poliţă o icoană cu Maica Domnului, dar fiind veche şi deteriorată, abia i se mai distingea chipul. Părintele Antipa s-a bucurat de găsirea icoanei şi alergând la un pictor pe care-l cunoştea, ucrainean de origine, ierodiaconul Paisie, l-a rugat s-o cureţe cu mare băgare de seamă. Dar spălând pictorul icoana, aceasta s-a curăţat de la sine, strălucind mai mult decât una nouă, iar în scurt timp se va arăta şi făcătoare de minuni. De această icoană, Sf. Antipa nu s-a despărţit niciodată, ea rămânând la Mănăstirea Valaam, în biserica mare a mănăstirii5.

În chilia dărăpănată nu se putea locui, dar Maica Domnului a rânduit ca Sfântul Antipa să se întâlnească „din întâmplare” cu un alt pustnic de la care va primi 5 galbeni, pentru cele ce va socoti de trebuinţă: „Părinte, nişte oameni buni mi-au dat 5 galbeni, rugându-mă să-i dau vreunui pustnic sărac al Muntelui şi eu, rugându-mă Domnului, m-am hotărât să-i dau celui dintâi cu care mă voi întâlni. Aşadar, i-ai sfinţia ta, poate îţi vor fi de trebuinţă.” Schimonahul Antipa a primit cu bucurie, şi slăvind pe Dumnezeu pentru o faptă minunată ca aceasta a chemat un dulgher să facă reparaţii. Doar că după câteva săptămâni, muncitorul s-a îmbolnăvit, căzând jos în apropierea chiliei. Cum Părintele Antipa n-a avut puterea trupească să-l ducă înăuntru, a aşezat icoana Maicii Domnului undeva în apropierea bolnavului, iar el s-a retras în desişul pădurii, pentru a se ruga. O Preasfântă Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, cine nu te va ferici pe tine sau cine nu va lăuda preaslăvitele tale minuni, ceea ce eşti grabnică ajutătoare spre cei ce aleargă la tine şi izbăvitoare din nevoi a celor ce strigă către tine, Împărăteasa Cerului, a monahilor ocrotitoare şi neamului omenesc mijlocitoare! Cu siguranţă asta va fi exclamat Sfântul Antipa, când, întorcându-se de la rugăciune l-a găsit pe dulgher deja lucrând şi complet tămăduit. „Icoana ta este făcătoare de minuni şi ea m-a vindecat. Că fiind eu lungit ca un mort, deodată am simţit venind de la icoana Împărătesei cereşti o adiere caldă şi dătătoare de viaţă, care m-a încălzit desăvârşit, şi făcăndu-mă sănătos, m-am sculat şi m-am apucat de lucru” a mărturisit cel ce mai înainte căzuse jos răpus de boală. Aşadar, după acest eveniment, în urma intervenţiei Maicii Domnului, părintele Antipa va avea o chilie unde se va nevoi toată viaţa, aşa cum îşi dorise. Sau cel puţin aşa părea, pentru că în tot acest timp, strădania Părintelui Nifon de a ridica un schit al românilor în Sfântul Munte a început să prindă contur. Mai întâi s-a cumpărat un metoc în Iaşi, apoi s-a obţinut un teren pe care să se ridice clădirile, iar numărul monahilor creştea. Atunci, bătrânii români s-au gândit să ceară ajutorul părintelui Antipa, iar acesta, făcând plecăciune a acceptat. L-au rânduit chelar, ascultare de care se îngrijea cu stricteţe, iar mai târziu, a fost rânduit duhovnic, dându-i-se în seamă grija schitului, Părintele Nifon fiind plecat vreo 3 ani în România, după ajutoare. După o vreme, metocul din Iaşi având nevoie de un iconom a fost rânduit pentru acest lucru Părintele Antipa, care avea să se despartă pentru totdeauna de locurile sfinte ale Athosului, şi să vină în ţara natală.